marți, 22 aprilie 2014

Culisele vieţii şi ale morţii


Când începi să spui poveşti înseamnă că ai încetat să le trăieşti?


Cornelia

Cornelia era pacientă veche a clinicii, venise şi revenise pe acolo cu mult înaintea mea. Suferea de o boală care inițial păruse simpatică, dar care la ea evolua prost, către fibroză pulmonară, cu agravare lentă şi inexorabilă şi lipsă de oxigen din ce în ce mai severă. Când am apărut şi eu printre doctorii ei m-a studiat o vreme, cu experiența şi circumspecţia pacientului vechi, şi apoi m-a adoptat.
Odată, la una din repetatele ei internări, mi-a cerut să vin deoparte să vorbim ceva in liniște. Era un gest deliberat, așteptase să plece studenții şi să am puțin timp doar pentru ea. Femeie tânără, ochii negri, sprâncenele groase şi arcuite erau ale ei, rotunjimea feţei şi umbra de păr de pe obraz erau ale cortizonului. Îmi vorbea întretăiat datorită respiraţiei scurte, dar foarte hotărît. Doamna doctor, eu înțeleg că sunt bolnavă, înțeleg că am fibroză pulmonară, că n-o să fie bine. Dar, doamna doctor, înainte de a fi bolnavă eu sunt soţie şi mamă! Ajutați-mă, faceți într-un fel, atâta cât o duc să fiu demnă şi să fac faţă în familia mea. Exact aşa a spus, astea au fost cuvintele ei, pe care probabil le alesese şi le repetase de multe ori înainte de a-mi vorbi.
Fiecare dintre noi are o scenă (sau mai multe), pe care se arată puternic şi performant, şi un culise, în care îşi linge rănile, în care-şi dă voie să zacă şi să se recunoască copleşit.
Pentru Cornelia, scena părea să fie familia. Acolo vroia să se arate competentă şi invincibilă. Era dornică să adune cu pipeta toată energia pe care o putea găsi prin orice colţ al vieții ei şi să o folosească într-o (ultimă) reprezentație în faţa soţului şi a copilului, pe care apoi să-i părăsească, în aplauze, salutând.
Te-ai aștepta ca un pacient vechi, care a asistat îndelung la propria boală şi la dramele altora, să aibă noțiuni mai limpezi despre ce pot şi ce nu pot să facă doctorii pentru pacienți. Şi totuși, ea era dispusă să negocieze cu mine câţiva stropi din acea licoare fermecată pe care eu o țineam ascunsă într-o sticluță ferecată, a cărei existenţă o negam. Dar, nu-i așa, toată lumea știe ca doctorii au așa ceva pus deoparte, ascuns bine, şi nu se știe cum îi poți convinge să-ţi dea şi ție. Negocierea Corneliei nu era materială. Nu dorea decât ca eu, cu mijloace tainice, să comut eforturile mele de a-i prelungi viața în eforturi de a-i dărui o viață scurtă dar vie. Vroia ca, în culisele vieţii ei, să-i dau câteva picături de poțiune magică, ca să pară, o vreme, plină de viață pe scenă.
Oare ce vrăjitor poate face asta?


Irina Strâmbu


O viziune artistica a plamanului


Medicii au o viziune anatomica a plamanului, deprinsa din anii de facultate si completata ulterior de imaginile radiologice sau de aspectele intraoperatorii.

Dar luati-va un moment de respiro si ganditi-va ce viziune ar avea un pacient, ba, mai mult chiar, un artist?  Cum ar fi plamanul privit “din afara” medicinei?



La aceasta intrebare mi-a raspuns Dorina Mitrica Nestor, artist plastic, care mi-a impartasit o reprezentare picturala a plamanului pe care, personal, o gasesc exceptionala.

Va invit sa ii priviti tablourile si …. sa recunoasteti  elementele.
                                                                                                  
                                                                                                      Ciprian Bolca