Primele mențiuni despre reabilitarea respiratorie datează de la Hipocrat care spunea: „Dacă am putea da fiecărui individ cantitatea exactă de hrană și exercițiu, nici prea mult și nici prea puțin, am găsi cea mai bună cale de a-l face sănătos”.
El a descris pentru prima dată „cea de a treia ftizie”, ce seamănă cu BPOC-ul, precum și tratamentul său: pacienții au o expectorație galbenă și se sufocă adesea; pot avea frecvent frisoane și febră; durata de viață este mai puțin de un deceniu. Hipocrat recomandă bolnavilor un regim alimentar și mersul: în prima lună 20 stadioane pe zi (un stadion = 180m), în a doua lună 10 stadioane în plus sau în jur de o oră de mers pe zi. Scopul final era să atingă la 150 stadioane pe zi. La sfârșitul unui an de asemenea tratament, pacientul putea fi considerat „vindecat” .
Galen
(129-201) a continuat perceptele lui Hipocrat, dând prima definiție a
exercițiilor adaptate fiecărui pacient și a conceptului de individualizare. El
a avut o teorie medicală în care existau componente: naturale (fiziologice),
non-naturale (care nu sunt înnăscute – sănătatea) și contra-naturale (boala).
Cele șase lucruri non-naturale (aer, alimentație, dormit - veghe, mers-repaos,
excreție și retenție, pasiunile minții) trebuie să se regăsească într-o componentă
moderată în viața fiecărui om, fiecare exces afectând starea de sănătate. El
face și prima recomandare de utilizare a mersului și exercițiului fizic ca
metodă de profilaxie a bolilor.
La mai bine de o mie de
ani distanță, în 1565 Girolamo Mercuriale (1530-1606) publică De arte gymnastica care evidențiază locul exercițiului fizic în
tratamentul bolnavilor.
În 1870 apare in Franța o lucrare a
medicului-fiziolog Clement Tissot: Gimnastica Medicinală și Chirurgicală sau
eseu asupra utilității mișcării sau a diferitelor exerciții a corpului în
tratamentul bolii. Mijloacele terapeutice recomandate sunt: balon, bile,
etc. El pledează în această lucrare pentru necesitatea exercițiului fizic
post-operator.
In 1769, medicul William Buchan scria în cartea sa „Domestic medicine” că
„ dintre toate cauzele care conspiră pentru a face viața unui om scurtă
și mizerabilă, nici unul nu are mai multa importanță decât lipsa de exercițiu
corespunzător “.
Fernand
Lagrange (1845-1909) readuce în discuție rolul activității fizice conform
principiului: funcția creează organul.
El compară activitatea fizică cu un medicament care trebuie administrat în
dozaj riguros punând bazele reabilitării ca metodă terapeutică. În plus,
insistă pe o evaluare prealabilă a pacientului.
La
sfârșitul secolului XIX Charles Denison publică o lucrare Exercise and Food for
Pulmonary Invalids (1895) în care descrie un program complet de antrenament
fizic, cu ilustrații. Menționează rolul exercițiilor respiratorii în
tratamentul pacienților suferinzi de sechele de tuberculoză, inventând chiar și
un dispozitiv numit „Inhaler și exhaler”. Pentru pacienții cu emfizem propune
un exercițiu menit să îndepărteze secrețile și aerul restant și îl denumește:
„The Chest Exerciser, or Emphysema Jacket” , propunând să fie efectuat 15
minute de 3 ori pe zi.
Părintele reabilitării moderne este însă Alvan Barach, medic la Columbia University din New York, autorul cărții: Physiologic therapy in respiratory diseases. Una din primele lucrări (1936) a făcut referire la utilizarea helioxului pentru ameliorarea dispneei la pacientii cu astm și emfizem. Printre preocupările lui s-au numărat și administrarea oxigenoterapiei în repaus și exercițiu (dezvoltând în anii 1950 dispozitive de oxigen portabil), tehnica inhalației, exerciții de respirație diafragmatică. El a remarcat, la pacienții cu emfizem care urmează un program de exerciții fizice, o ameliorare a dispneei. Privitor la indicația de exerciții fizice la pacienții cu BPOC, Barach nota într-una din lucrările sale: “Poate părea neobișnuit să sugerezi exercițiu la acești pacienți care au lipsă de aer, dar de fapt este una dintre căile prin care își pot restabili starea fizică” .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu